Sunt la pamant, totul s-a prabusit, toata existenta mea s-a dus intr-o clipa de iubire, pe care in zadar o astept. Acest dezechilibru indus de evenimentele din ultimele 3-4 luni, m-au facut sa cedez usor cate usor, nu vorbesc de clipele de neuitat, nu vorbesc de prietenii care te fac pe la spate, mai mult de situatia de acasa, de momentele slabe ale parintilor care indirect se reflecta asupra ta, de neputinta lor care te lasa in genunchi, pierzandu-ti orice speranta, ca vei reusi, ca vei putea invinge... Insa mereu am trecut peste, am reusit, dar tu urato, mi-ai destramat tot, ca si cum fiecare muschi din trupul meu il rupeai, usor, usor, sa ma doara mai tare. Nu-ti dai seama ca eu te-am iubit, nu crezi ca lacrimile tale ma dureau mai tare ca ale mele, cazand pe pamant uscat.
In ochii tai adanci, asteptam sa treaca ploaia, sa vina din nou fericirea, de care m-am indragostit, in privirea ta ma oglindeam, ma linisteam, totul disparea...era doar inima mea si sufletul tau! Acel sarut, in ploaia rece, pe trupul tau cald, ma facea sa zbor, sa traiesc din nou! Imi era dor, dar mai mult de tine... In urmatoarea zi, in bucati m-a sfaramat, pleacarea ta... Tot ce era mai divin vedeam in tine, ma simteam doar un cearsaf care ascundea lumina de ceilalti, locul nostru era doar in lacrimi, unde eram fara masti sau gesturi false.
In ultima lacrima cazuta pe obrazul crud, iti spun ca in aceste randuri mi-am inecat amarul si de neputinta de a te tine langa mine!
